Sunt eu, Alina. 27 de ani. Fostă fumătoare. Învingătoare, de vreo 6 ani.

Mi-a fost greu. Dar viața mea a fost mai importantă. Ce clișeu…

Știu cum sună asta. Vei trage concluzia pripită, cum că sunt încă un gând enervant care-ți spune ție ce să faci și cum să procedezi. Așa cum era și familia mea, sau prietenii mei nefumători. Acum mulți ani. Lasă asta puțin și ascultă experiența mea, te rog. Lasă-mă să fiu eu, în articolul ăsta.

Începutul

Acum mulți ani, pe la vârste fragede și fragile, am început să fumăm. Eram niște pișpirei care trăgeau șmecher din “țigare”, pe după clădirile școlilor. Mai apoi, fumam cot la cot cu profesorii, în săli de clasă. Ne mândream cu asta printre cercurile de prieteni. Ce tari eram! Mamă, tată…iertare! Ce-o fi fost în capul lor, al profesorilor? Dar în al nostru?

Doar fum. Și nevoia de a ne crea un statut în fața colegilor. Nevoia de a ieși în evidență. Nevoia de a intra în grupurile de șmecheri. De a fi invidiați, poate. Cu siguranță nu din nevoi de bază ale corpului uman. Era o alegere. Una proastă. Insă, la vârsta adolescentină, tot ce e interzis devine ca un ghiul în “Stăpânul inelelor”.

Întrebări

Bat 28 de ani, iar mătușa mea mă întreabă cum să-l ferească pe nepotul meu de capcana fumatului.

– Nu știu. Îi răspund, într-un final, după zeci de încercări de a-mi explica de ce fumasem. Ce m-a făcut să vreau să continui după prima țigară, ce aș fi putut face în loc sa termin și al doilea pachet, ce anume m-ar fi convins că ceea ce fac nu e bine?

Au durat ani de zile până când am găsit răspunsul la ultima întrebare. Și mi-aș fi dorit să nu îl aflu așa.

Exemple

Mi-aș fi dorit să citesc un articol bun, care să mă convingă. Să am exemple printre cei apropiați, poate? Sau…mai bine nu. Dar totuși…

Ce exemple? Ai mei fumau. Prietenii lor fumau. Vecinii fumau. Cei mari fumau. Cei mai mici fumau. Cei șmecheri fumau. “Toată lumea fumează! Și nimeni n-a pățit nimic.”.

Ei, asta urma să se schimbe.

Karma și povestea ei înfumurată

Sunt eu, Alina. Femeie. Și ăsta a fost ghinionul meu:

Știi vârsta aia în care îți cauți identitatea? Când începi să te coci cât de cât, dar ești încă fraged? Când începi să crezi că știi ce vrei, dar te formează experiențele și te influențează oamenii din jur? Cand cei mari încă te consideră un copil, dar “te lasă cu colegele la mare”?

Trecuseră câțiva ani de la trecerea mea în SUPERființă. Știi bancul ăla cu “Cum poți avea încredere în cineva care sângerează 7 zile în fiecare lună și nu moare”? Normal că-l știi. Când adaugi încă 5-6 zile, ajungi la un alt level, de SUPERființă.

Paragraf cu fund mișto

Și ajungi să-ți pui întrebări. Și să te chinui. Și să te doară. Și sa cobori sfinții, în timp ce-ți blestemi zeii, că azi nu te poți mișca până la școala…și fundu’ ăla chiar arăta mișto în blugii prespălați. Nu-i bai. Black is back, în cel mai fericit caz. Muierile înțeleg articolul ăsta. Tipilor, vine-acuși și partea explicativă. Dacă reușiți să treceți de paragraful cu fundul mișto…

Doctorii și medicina secolului nostru

Într-o pauză de țigară, m-a lovit simțul responsabilității. Am făcut o programare la doctor, să văd ce-i cu durerile. Am norocul să am un medic de familie drag și fain, care mă ajută cu orice poate și mi-e prieten. Am un medic de familie care are norocul să cunoască cei mai buni medici din Cluj și să mă trimită la cei mai buni specialiști.

Și-am ajuns cu cracii-n sus, la știți-voi-cine.

“Totul e-n regulă, dar durerile si perioadele menstruale lungi se tratează cu anticoncepționale. Le iei pe astea, cea mai mică doză.” zise ginecoloaga, încă o persoană dragă mie…o doamnă lipsită de sindromul lui Dumnezeu, cum des se întâlnește pe la noi. Umană și simpatică…cu ea mă născuse mama.

Și-am luat. Ca tot românul, trecui rapid peste prospect, în timp ce-mi fumam țigara.

Au trecut câțiva ani de tratament, iar mie-mi fusese bine. Până la un punct. Începusem să am dureri abdominale.

Țac-pac, medic de familie. Țac-pac, specialist. Palpări și ecografii, la chirurg.

-Apendicită nu-i, dar nu-s total sigur. Seamănă izbitor de bine, dar nu-i de operat.

Au trecut 3 ani de zile în care am fost la o grămadă de ecografii, specialiști, chirurgi, etc. Pe baza faptului că nu găseau nimic, încercau să-mi dea, subtil, un diagnostic legat de anxietate și somatizare.

(a somatizá v.t. 1. a dezvolta simptome ale unor boli în absența unei cauze medicale 2. a converti o stare de dezechilibru mental într-o stare patologică.) 

Mi-am auzit de la “E doar în capul tău.”, la “Îți provoci singură durerea, gândindu-te la ea.”, la “Ai nevoie de un psihiatru. Noi nu găsim nimic” etc.

Puneam la îndoială decizia medicului, fiindcă aveam perioade în care plângeam de durere…și de frică. Știam că am ceva și nu înțelegeam de ce nimeni nu găsește nimic. Și mai important…”De ce nimeni nu mă crede? De ce-mi întorc spatele?”

Poate chiar oi fi nebună?

Aveam 18 ani și un teanc de analize, vizite la doctori și rezultate negative.

Știi perioada aia? La 18 ani? Când viața-i faină, fără griji…ieși în oraș, bei și tu legal o bere…fumezi o tigara, doua…pachete. Când te formezi ca om și ieși din larva aia tristă de copil rebel și devii mai sigur pe tine. Când te pregătești să devii (măcar) semi-adult. E o perioadă importantă, cu un mare impact asupra vieții pe care urmează să o trăiești ca adult.

Ei, asta era perioada în care pe mine mă forma și durerea, neputința, umilința si nepăsarea unor medici. Îmi programau, în neștiința lor, o anxietate ce urma să dureze. Mă trimiteau la psihiatru, fiindca plângeam uneori de durere, dar nu găseau problema. Așa că le era mai ușor să mă trimită mai sus, fiindca ei nu greșesc.

-Poate chiar îs nebună. îmi ziceam

-Hai să cerem o părere și-n sensul ăsta! zicea mama. Avem un vecin bun, psihiatru. Mă salvase, în copilărie, de-o febra 42. Era și pediatru, și psiholog, și aia, și aia, și ailaltă…

-Hai.

Ajunsesem la nenea. Explicarăm că nu mai știm ce să mai facem, că ma doare de câțiva ani, că medicii nu găsesc nimic. Mă luase plânsul. Mare greșeală.

Bade pălărie nouă, diagnostic: Anxietate și crize de isterie. Nu tu explicații, nu tu empatie, nu tu psihoterapie. Fata plânge, are isterie deci. Zise nenea la cei 80-ish de ani ai lui. Nu conta că diagnosticul de isterie nu exista în secolul nostru și că anxietatea se tratează, de obicei, cu terapie cognitiv comportamentală si că doar în cele mai grave cazuri se apelează și la medicație, daca aceasta nu dă rezultate. NU. O îndopăm.

Pirule: anxiolitice, Xanax-uri, happy pills, somnifere etcetera, mai ceva ca drogurile de la colț de stradă.

Ai 19 ani și te-ndoapă de calmante, dade trece. Te fac să crezi că ești nebun. Te sedează. Din neatenție? Din neștiință? Din lenea de a te trimite la analize mai elaborate? Erau erori umane, sau lene? Sau poate God Complex?

Durerile persistau…se făceau 3 ani de când începuseră. Se făceau 6 luni de când începusem tratamentul pentru anxietate. Și-l și terminasem! Un tratament nepotrivit, în mod evident. Un tratament care avea să aibă repercusiuni la nivelul psihicului meu de apoi. Care m-a făcut să nu mai fiu chiar eu. În speranța că-mi trece ideea de durere, probabil.

Un fleac! M-au ciuruit!

Am avut norocul să am o familie înțelegătoare. Au făcut tot ce-au putut. M-au dus la medici. M-au ajutat să înțeleg că nu-i așa mare bau-bau un psihiatru. Mi-au fost alături în timpul tratamentului. Dar m-au înțeles când le-am spus că, deși am terminat și tratamentul respectiv, tot am dureri. Și că ceva nu e în regulă.

O ultimă vizită la ecograf (și cea de-a 3-a la același doctor), mi-a salvat viața.

Am intrat în cabinet. Singură. Și-am luat vestea ca un bolovan trântit în băltoaca cu pești:

-Da…îhâm…deci, am găsit cauza durerilor. E o tromboză venoasă, localizată abdominal, un caz destul de rar…de aceea nu ne-am dat seama. Probabil aparatura e mai nouă acum.  Ficatul si stomacul nu se irigă cu sânge, fiindcă sunt blocate venele cu cheaguri de 4 cm, respectiv 7 cm. Și-au mai făcut ele trasee adiacente, ca norocul, însă se vede că e o problemă veche de câțiva ani. Ne cerem scuze că nu ne-am dat seama până acum. Vă internăm de urgență, pentru analize și observarea tratamentului cu anticoagulante.

Era atât de calm tonul vocii lui. Eram atât de calm speriată de ceea ce auzeam.

M-au ciuruit. M-au înțepat de 20 de ori in 3-4 zile. Au supt sângele din mine și mi-au pus prima întrebare relevantă din fișa pacientului:

-Sunteți FUMĂTOARE?

-Da.

Analizele au ieșit relativ bine. Problema stătea în nemernicul ăla de prospect.

-Domnișoară, nu v-a spus nimeni că nu aveți voie să fumați în timpul tratamentului cu  anticoncepționale?

Încă un bolovan și făceam baraj în băltoacă. Nu, nu mă avertizase nimeni că nu am voie să fumez, dacă iau acel tratament. Mama o făcea. Vecina o făcea. Nimeni nu pățise nimic. Eu de ce să nu…?

Revenind la întrebarea: ce anume m-ar fi convins că ceea ce fac nu e bine? O boală. Gravă. Vindecabilă. Dar care mă putea ucide în orice moment. Exista șansa, inclusiv în timpul tratamentului cu anticoagulante, ca acele cheaguri să ajungă la creier, sau la inimă, ceea ce ar fi însemnat MOARTEA.

AȘA M-AM LĂSAT DE FUMAT. Ori te lași, ori ai să mori.

Unii oameni primesc lecții grele. Când ești 1 din 10.000, când ești o statistică tristă, există mari șanse să lași mica ta pauză de plăcere, în care-ți crești puțin nivelul de serotonină și lumea te lasă în pace, “să te relaxezi”. Șansele-s să te pricopsești pe viață cu o anxietate generalizată…cu niște fobii…cu dubii legate de șansa ta de a trăi într-o țară plină de medici cu prea mulți pacienți și prea puțin timp liber.

Șansele-s și să te reapuci de fumat. Așadar, într-un final, decizia fiecăruia este strâns legată de valorile persoanei, inteligența emoțională și cel mai important, capacitatea de înțelegere și acceptare a posibilelor “daune”, uneori ireversibile, pe care tutunul le poate cauza.

Este despre “Îți iubești viața? Vrei să-ți respecți trupul? Poți să înlocuiești comportamentul dăunator: Fumatul, cu unul mai sănătos? Poți. DOAR SĂ VREI. Și să prioritizezi.

Succes!

 

Lasă un comentariu
Articolul precedentDe ce să te lași și tu de fumat?
Articolul următorBiografia lui Bruce Lee – Un Maestru al Artelor Marțiale
Un simplu om pe-acest Pământ. Iubitoare de soare, vreme bună și patrupezi lătrători. Visătoare, curioasă, perfecționistă și pasionată de cât mai multe domenii, precum: arta, hairstyling-ul, psihologia, medicina, meseriile artizanale/handmade etc. Deschisă și în continuă căutare a unui trai sufletesc mai bun, într-o lume aglomerată. • Specializări: Ing. Peisagistica, Hairstyling, Quality Assurance Software Testing, Fotografie. • Motto-ul favorit: Inteligența este abilitatea de a te adapta la schimbare. - Stephen Hawking